Vă luați degeaba de Gen Z

Tot ce reușiți să faceți apostrofând și ridiculizând tinerii zilelor de azi e să reconfirmați că ați ajuns la fel de bășinoși și dușmănoși ca moșii care vă persiflau pe când erați voi tineri (surpriză, nu mai sunteți).

Suntem noii boomeri. Pe unde mă uit și mă întorc, văd oameni din aceeași generație cu mine, care se kk pe ei despre cum, ehei, pe vremea noastră era muzică, nu ca acum, era educație, nu ca acum, se muncea, nu ca acum. Zeci de articole, opinii, persiflări, clipuri, etc.

Nicio diferență între pre-băbetul de acum și cel de odinioară. Același văl aurit pe ochi, aceeași memorie selectivă când e vorba de trecut, aceleași prejudecăți obtuze când priviți spre un prezent pe care nu-l înțelegeți pe deplin și un viitor din care poate vă e ciudă că nu mai faceți parte.

Încă vreo câțiva ani și o să faceți live-uri despre cum nu vă lasă nesimțiții ăștia mici să stați jos în tramvai.

În fine, nu numai de asta vă luați degeaba de tineri. Dar și pentru că poate vă e mai comod să vă prefaceți că nu vedeți în ce căcat i-am adus. 

Generația asta, a tinerilor de acum, are opțiuni și resurse infinit mai restrânse decât noi.

În primul rând, din orașele mari a dispărut acel boom al înființării corporațiilor, de acum 20 de ani. Noi am prins anii în care toți acești mamuți care acum scuipă câte 30.000 de oameni pe zi afară tocmai își înființau sediile aici. Era o foame de oameni teribilă. Ne culegeau de pe stradă, din cămin, de oriunde. Da, ne și plăteau prost, eu am început cu fabulosul salariu de 125$ din care doar o parte pe card, restul adus în valiză de soacra fondatorului, dar ideea e că aproape oricine avea șansa să înceapă de undeva. Erau foarte multe joburi de început, tot ce-ți trebuiau era un minim de inteligență și să vii la birou. În rest, te învățau ei.

Acum nu mai e cazul. Pe de o parte, chiar aceste joburi simpluțe, de început, sunt automatizate. Și ele deschideau calea către o carieră, puneau bazele unor skilluri pe care, cumva, piața muncii le pretinde acum acestor tineri de 20 de ani să le fi căpătat deja, cumva, în vise, treaba lor de unde, dar să vină deja cu ele plus ceva ani de experiență demonstrabilă sau un portofoliu.

Pe de altă parte, monștrii flămânzi care ne culegeau de pe străzi să ne pună un mouse în mână prin 2005 s-au săturat, 20 de ani mai târziu. Sunt ghiftuiți și ne vomită cu zecile de mii în stradă. 

Și nici salarii de 125$ nu mai sunt. Am ajuns scumpi, e drept, cu tot cu taxe și prețuri, dar nu mai „rentăm” ca pe vremea când ne aruncau câțiva dolari, ca la găini, și ziceam sărumâna.

Pentru meseriile entry-level unde n-a pătruns automatizarea, lăcomia împinge angajatorii către cel mai jos salariu, iar tinerii concurează cu realitatea vieții unui imigrant care acceptă să stea cu încă 12 într-o garsonieră și să tragă din greu pentru câțiva ani, cu speranța că acești câțiva ani se vor termina și va reveni la ai lui, la o viață mai bună. 

Dar dacă nu vrei să stai într-un garaj cu încă 12 și să mănânci orez cu crenvuști 5 ani? atunci îți mai permiți să trăiești din jobul ăsta? Probabil că nu.

Piața imobiliară s-a dus în cap o dată, în 2007-2009. A fost un noroc formidabil și o intuiție fenomenală a soțului meu că a insistat să ne luăm casă atunci. Acum, cu banii ăia, n-aș mai lua nici o ușă de garaj.

Care sunt șansele reale ale unui tânăr de 20 de ani să își permită minimum cheltuielor de trai, când intră pe piața muncii - DACĂ are norocul să intre? Locuință, hrană, sănătate. 

Încă ceva de care doar noi ne-am bucurat și ei nu este anonimatul. Dacă-ți arătai curul la o petrecere în 1998, poate rămâneai în amintirea câtorva sau pe vreun polaroid. Acum, orice faci, orice spui, rămâne pe veci consemnat, redistribuit, vizionat, etc. 

Sunt o generație care a trebuit să se resemneze cu viața între pereți de sticlă și cu nedrept de mulți ochi pe ei. Sunt o generație care s-a învățat cu ideea că imaginea lor nu le aparține, că nu au dreptul să nu fie știuți nici măcar o clipă. De când s-au născut, pozele lor au fost privite de mii de străini, postate de părinți mândri, educatoare zeloase, etc. Fiecare pas, fiecare absență, fiecare reacție, fiecare gafă, totul e știut și transmis și văzut. Totul și toți fac asta. Părinții, partenerii de viață, propriile device-uri, camere de supraveghere de la creșă la facultate și birou, laptopul de muncă, tot. 

Poate aparenta lor lentoare sau apatie e singurul fel de a se apăra de această intruziune constantă, perpetuă. De când s-au născut până vor muri vor fi priviți, evaluați, observați, fără să aibă vreodată puterea de a se opune sau ascunde.

Ar mai fi multe de spus, dar eu închei aici.

Și vă repet. Vă luați degeaba de niște tineri prinși într-un prezent inuman. Privați de toate șansele și libertățile de care ne-am bucurat noi. Împinși către niște malaxoare care nici măcar nu-i mai vor. N-au unde munci, n-au unde locui. Și nici măcar nu-i vina lor. Ei nici măcar n-au apucat să fie lacomi.

Read More

Mama natură strikes again

 Azi o să scriu despre ceva mai personal, ceea ce nu prea fac în ultima vreme. Nu pentru că aș dori să plutesc într-un nor de mister, ci pentru că lumea e deja plină de persoane care știu să vorbească, să scrie sau să povestească doar despre sine. Și știm cu toții cât de previzibili și plicticoși sunt.

Totuși, nu văd cum aș putea povesti asta fără a face legătura cu mine.

Nu știu dacă știți, dar o femeie se naște cu un număr finit de ovule. Nu mai face altele. În fiecare lună de la declanșarea ciclului menstrual, elimină un ovul. Dacă a rămas însărcinată, va face o pauză gestațională și de câteva luni după, apoi ciclul se reia.

Când se termină ouăle, s-a terminat și etapa fertilă și începe menopauza.

La majoritatea femeilor se instalează spre 45 de ani.

În cazul meu, instalarea a început cu vreo 10 ani mai devreme. Retrospectiv, îmi dau seama că am apucat s-o fac pe fiică-mea destul de la limită. Dar cine s-ar fi gândit? Pentru majoritatea adulților din lumea și societatea noastră, 35-40 e o vârstă absolut acceptabilă la care unii devin părinți. Până termini facultatea, până te angajezi, până câștigi destul cât să nu mai stai cu părinții, până faci 5 credite să-ți iei o cașcarabetă în Porumb Residence, etc. Eu de unde era să știu că s-a cam golit cuibarul?

Undeva cam la doi-trei ani după nașterea fiică-mii, deci pe la 37-38 de ani, s-a schimbat ceva. Un declic, parcă.

Acum, adunate și explicate, toate au sens. Dar pe atunci, confuzia sporea cu fiecare zi.

Cred că un prim semn a fost relația cu mâncarea. Brusc, totul avea un gust fabulos și tot brusc, nu mă mai săturam. Ieșisem dintr-o sarcină foarte stresantă cu mai puține kilograme decât avusesem înainte de ea, deci pofta de mâncare era binevenită. Și totuși, parcă nu era poftă. Era o foame obsesivă, compulsivă.

Cu chiorăituri de mațe, tăiat picioarele, dureri de cap și reacții ridicol de acute. Un pitic absurd care incanta de dimineața până seara în capul meu: „ce mâncăm, ce mâncăm?”. Până și când mâncam, era „ce mai mâncăm, ce mai mâncăm?”. Uite așa, cu piticul ăsta de mână, am ajuns de la 55 la vreo 73 de kile. E drept că nu brusc, iar climaxul cred că a fost în pandemie, în care am stat în casă, am mâncat și m-am îngrijorat că vine apocalipsa și mă prinde flămândă, probabil.

În fine. Am presupus că o fi și de la lăsatul de fumat (deși mă lăsasem de dinainte de sarcină) și că așa e normal. Am crezut că-mi mai crescuse un rând de papile pe limbă.

Au mai venit și crizele de furie și insomnia. Acu, insomnie eu am de când am făcut primul copil. Nu știu cum și de ce, dar ceva s-a stricat iremediabil și am ajuns să adorm din ce în ce mai greu și să dorm din ce în ce mai puțin și prost.

Nu știu multă lume care să fie o boare de veselie când n-au dormit cu zilele, deci am presupus că teribilele mele accese de furie, plânsete, all that jazz, sunt tot de la nedormit. Fiică-mea a fost, din momentul în care a ieșit pe lume, teribil de dificilă și de vocală. Îmi puteam găsi destule justificări și scuze pertinente.

Însă când am ajuns în punctul în care m-am temut pentru cei dragi mie, am mers la medic.

Insomnia s-a rezolvat pe loc, ca un par în cap. Somniferele pe rețetă sunt chiar eficiente - măcar la început.

M-am trezit însă și cu un diagnostic de depresie, pornit de la premisa că nu poți să ai insomnie și atât, trebuie să mai am ceva. Și cum venisem plânsă și nedormită și îngrijorată, am răspuns afirmativ, firește, la întrebările - plângi, îți faci griji, ai gânduri negre? et voila, fandacsia-i gata, acum eram și depresivă cu rețetă.

Și încă ce rețetă. Nu am de gând să minimizez importanța diagnosticării corecte a afecțiunilor psihiatrice și tratarea lor, dar eu una după ce am reușit să dorm o noapte am simțit că restul de probleme care mă potcoviseră cu restul chestiilor de pe rețetă s-au cam dus.

Am încercat, e drept, să le iau. Cred că am încercat cam două-trei săptămâni, timp în care n-am fost om. Da, cred că e un proces de adaptare, dar eu una n-am vrut să trec prin el. Nu se potrivea felul în care urma să ajung cu felul în care trăiesc eu acum - am joburi, conduc zilnic o mașină, am copii, vorbesc cu ei și vreau să-i aud când îmi vorbesc și ei mie, am sentimente, emoții, creativitate, etc.

Nu zic că nu le-aș mai fi avut poate la finalul procesului de ăăăă adaptare, care mi s-a zis că urma să dureze ANI, dar eu în alea două săptămâni am fost o legumă care bălea cu ochii în gol.

Și am decis că nu vreau să fiu așa ceva. Am rămas cu somniferele cred că vreo doi ani, până le-am oprit și pe alea.

Dar să revenim la restul de chestii care o luaseră razna.

Ciclul menstrual devenise neregulat. Sărea o lună, două. Venea mai curând două luni la rând. Iar pauză, iar etc.

Am avut la un moment dat un nivel al prolactinei stupid de mare.

Începusem să am probleme cu tenul - acnee dureroasă, sub piele, în zone specifice dereglărilor hormonale.

Dificultăți de concentrare, scădere mare a capacității de a reține și analiza. Am crezut de toate. Că-s proastă (f posibil). Că moștenesc demența Alzheimer a mamei (f posibil și asta). Că poate am ADHD, de ce nu (de asemenea posibil, dar de ce se acutizase totul în ultimii ani?) Și, desigur, rezultatul final după primele 2-3-4 pagini de Google searches (pt cititorii de după 2023, așa obțineam noi informația înainte de AI), că poate am vreo tumoare sau dracu mai știe ce.

Pe tot parcursul acestor ani în care am simțit că m-am tâmpit, că nu mai am frâne, că mănânc , plâng sau zbier din orice rahat, s-au înrăutățit și analizele. BMIul meu a arătat normal aproape toți anii ăștia, și cred că și de asta e bine să nu ne mai bazăm doar pe el ca literă de lege. Da, arătam ok și, conform BMI, eram normoponderală. Pentru că-s înaltă cu membre lungi. Dar aveam analize ca ale unui moș obez și alcoolic. Nu contează cât scrie la tabel că e normal să fie. Contează și cum se descurcă totuși corpul să metabolizeze acel exces caloric.

Paranteză - referitor la fraza asta pe care o tot aud în ultima vreme, că 1200-1500 calorii mănâncă o fetiță de 12 ani.

Nene, sau cocoană, fetița aia crește. Chiar și în somn, arde calorii pur și simplu croindu-și oase, organe, etc, făcând noi sinapse, nou țesut muscular, osos, digestiv, de toate. Copilul consumă CRESCÂND și mișcându-se.

La 40+ ani, dacă stăm în cur 12 ore pe zi și ne alintăm cu 50 minute de mers agale, sală sau zumba, caloriile alea n-au pe ce se arde. Am crescut tot ce era de crescut. Marile arderi s-au terminat. O oră de sală consumă calorii cât jumate de gogoașă sau un pumn de fistic. Deci hai să nu ne mai comparăm cu organisme în creștere.

În fine, revenind la ale mele. Nimeni, dar absolut nimeni nu m-a trimis la endocrinolog în acei ani. Nici medicul de familie, care oferise genericele sfaturi cu evitați stresul, faceți plimbărici, nici dermatologul, care doar mi-a prescris un gel vax albina pentru ce coșuri hormonale sub piele aveam eu, nici medicul psihiatru, care la absolut orice îndrăzneam să zic mai oferea o pastilă la tratamentul pe care și-așa nu-l luam (serios, m-am ales cu un anxiolitic pt că am zis că-s nițel îngrijorată pt că ni se dizolvă firma și ne dau pe toți afară), nici medicul ginecolog, nici nimeni, nenică.

Nimeni nu m-a trimis unde trebuia să ajung.

Am avut un moment în care am intuit eu corect că acolo ar fi trebuit să ajung, și am cerut o trimitere unui medic generalist. La care m-am dus plină de coșuri și cu țâțele cât casa. Ah da, încă un simptom bizar era că aveam țâțe gonflabile, mă trezeam cu dimensiuni și consistențe turbat de diferite de la o săptămână la alta. Într-o asemenea săptămână, m-am dus plină de bube și cu țâțele mele furioase la un medic generalist, să cer trimitere la endocrinologie.

Aia în schimb mi-a oferit o rețetă cu... homeopate. 

Acum poate vă amintiți opinia mea despre homeopatie, dar dacă nu, v-o rezum: mi se pare apă chioară cu zahăr și marketing bun.

I-am împărtășit această opinie și doamnei dr, care s-a oțărât și a zis că nu-i nevoie să cred eu în homeopatie, dar că eventual mă poate trimite la psihiatrie dacă-s așa reticentă și anxioasă.

Și trimitere la analize endocrino tot nu mi-a dat. Iar eu m-am enervat și am uitat să reprogramez și să revin, și uite așa au mai trecut niște luni sau ani.

Într-un final, nu mi-a mai venit vreo jumătate de an. Eram foarte fericită, deoarece o fi feminitatea minunată, dar partea asta nu mi-a plăcut niciodată. Ginecologul a sugerat să folosesc nu știu ce pastile ca să-l pornesc iar. Eram în perioada de concedii, așa că am zis - no way, Jose, eu și cu organismul meu nesângerând o să mergem la mare exact așa.

Iar la mare m-au pocnit simptomele mai gălăgioase ale menopauzei. Bufeuri și căzut păr. 

Părul a căzut șuvițe, pumni întregi. Încă îmi cade, apropo. A avut o perioadă în care s-a oprit, acum iar.

Bufeurile, fiind caniculă afară și eu fiind la soare și la mare, nu le-am identificat. Am crezut că e cald afară și atât.

Mi-am dat seama că e ceva în neregulă când am revenit acasă, la aer condiționat și 20 de grade, iar eu tot simțeam că fierb la fiecare 3 minute.

Așa că m-am dus la primul alt ginecolog pe care l-am nimerit disponibil în clinica la care am abonament și i-am zis: știți, cred că intru la menopauză, sau ceva. Ăsta inițial a zis - vai, dar nu, la vârsta dvs nu e cazul, apoi dat niște analize. Revenit cu analizele și mi-a zis: Ați ghicit corect!

Și primul meu gând a fost: dar de ce kkt a trebuit să ghicesc eu? Ce-i ăsta, Robingo cu bufeuri?

Dar n-am apucat să rămân prea mult pe gândul ăsta. M-am uitat la medic nițel. Îl cam luasem la ochi de cum intrasem în cabinet, pentru că un tip de 60+ cu cerceluș și codiță slinoasă clar nu inspiră încredere, dar îmi zisesem că voi trece peste asemenea prejudecăți obtuze.

Dar când mi-a mai zis și „Curaj, cu avansul medicinei moderne, o femeie mai poate trăi chiar până la o treime din viață după menopauză!” s-a dus bruma mea de bunăvoință. Am calculat - cum o treime? Adică vreo 15 ani? Coix, dar ipoteca mea? Cum adică să mă duc acasă să aștept să mă paradească de tot mama natură?

Și când mi-a mai zis și să să nu carecumva să mă duc la vreo satană de endocrinolog, care să-mi dea tratamente care ar împiedica natura să-și urmeze cursul, am știut clar ce aveam de făcut: să găsesc un endocrinolog și nu mai calc pe la medici cu codiță și cercel.

M-am dus acasă și m-am jelit bine, un fel de self-prohod pentru ultimii mei 15 ani din viață, apoi m-am pus pe căutat satana dătătoare de tratamente anti mama natură.

Spre fericirea mea, mi-a recomandat cineva un medic care, după ce m-a pus să fac 1000001 analize și investigații, de la sânge la sâni, etc, mi-a prescris și monitorizat de atunci un tratament HRT.

Și, ca prin minune, tot ce aveam și mă chinuia s-a dus.

Tot, frate.

Coșuri, țâțe, digestie, brain fog, bufeuri, insomnii, dureri articulare dubioase și câte și mai câte alte simptome probabil perfect naturale.

Ei bine, nu le mai am.

Și nici nu le vreau înapoi. 

Mama aia natură nu-ți vrea binele. Vrea doar să știe că propagi o specie și o doare în cur de tine când potențialul tău propagator s-a dus.

Dacă mama natură decide să-mi ofere Alzheimer, psihoze, bufeuri, osteoporoză și multe altele, pentru că mi s-au terminat ouăle pe care tot ea le-a decis câte să fie, atunci, ei bine, nu mă găsește acasă.

Probabil sunt la endocrinolog.

Read More

Împăratul știe că e gol

Anul ăsta care a trecut a părut să fie cel în care împăratul nu s-a mai fasolit cu hainele lui invizibile, s-a întors spre noi și ne-a zis: „Da, bă, sunt gol, mânca-mi-ați curul!”.

Parcă toți și toate au renunțat la a se mai preface și s-au arătat, și-au dat arama pe față.

Lumea e condusă cu lăcomie și brutalitate, ca dintotdeauna, dar fără farafastâcurile despre pace, dreptate și echitate pe care ni le-au tot băgat în cap, poezii pioase pentru proști cuminți. 

Angajatorii, mici și mari, au lăsat și ei jos rața măcănitoare cu „suntem o familie, sinergie, dezvoltare, să creștem împreună” și s-au repezit la prima șansă de a înlocui cât mai mult din forța umană de muncă existentă cu softuri și AI care să-i îmbogățească doar pe ei. 

Posibil ca febra AI să se mai estompeze după ce se vor lămuri că doar vântură niște agregatoare de limbaj și patterns, dar voracitatea acestor vremuri ar trebui să nu fie dată uitării și povestită și celor mai tineri, care poate încă nu s-au angajat. 

Dacă ar fi să dau un sfat cuiva care se pregătește să intre în malaxor, i-aș zice să nu se atașeze emoțional deloc, să nu se identifice cu munca și s-o privească tranzacțional și pragmatic, așa cum e privit și el.

Body positivity și odele cântate kilogramelor în plus au dispărut cât ai zice Ozempic. Vogue UK se îngrijorează formal în trei rânduri, după ce a promovat decenii întregi fix opusul.

Cumva, măcar nu mai consumăm energie inutilă prefăcându-ne că-i credem. Toată hora asta complicată, eu recit o falsitate, tu aprobi și replici alta, s-a destrămat. Stăm pe margine, scrutându-ne ostil și precaut.

Poate-i mai bine. Poate o generație de naivi sufletiști e fix ce nu ne trebuie acum.

Pe plan personal, totul merge obscen de bine. Dacă vreau să scârțâi sau să mă plâng pe ceva, intru pe LinkedIn, dau două scrolluri și-mi trece instant. Platformă mai deprimantă ca aia n-am mai văzut. Sunt activă acolo doar între joburi și, din fericire, chiar nu e cazul acum.

Copiii sunt sănătoși și veseli. Simpla lor stare de sănătate mă face să simt că am câștigat de două ori la o loterie absurdă și înspăimântătoare. Simplul fapt că suntem toți patru sănătoși și întregi e un noroc pentru care sunt constant recunoscătoare și de care, din nefericire, mult prea mulți nu au parte.

În rest, mici necazuri inerente, unul cam leneș, altul cam îndărătnic, dar per total toată lumea în parametri, iubită, întreagă, unită. Chiar mă gândeam recent la întrebarea aia, „ce-ai zice tu, cel / cea din copilărie, să te vezi acum?” și, ei bine, Ina cea din copilărie ar fi absolut uluită și încântată de ce-a ajuns Ina la 40 de ani. Și n-am ajuns nici cine știe ce îndestulată sau puternică, dar sunt niște chestii la care Ina de la 9 ani nici n-ar fi putut să spere, nu și le-ar fi putut închipui. Și am parte de ele. Nu-s alea la care vă gândiți, ci mai degrabă:

• o familie în care toți chiar se iubesc și vin cu drag acasă
• avem câine și pisică. le ținem în casă. dormim cu ele în pat. Doar cine și-a văzut mătrășite de alții cu brutalitate animalele când era copil poate înțelege cât de minunat e să poți să faci asta, ca adult.
• suntem veseli. râdem zilnic.
• nimic, dar NIMIC din ce mi-au prevestit adulții din jur că voi păți nu s-a împlinit. Turns out, erau doar niște rahați dușmănoși.

Și cam atât. Cu bine!

Read More

Toți suntem experți în urși

 ...Sau am fost. Incidentul cu biata fată are deja câteva zile bune, deci probabil deja suntem experți în caniculă și climate change acum, și în fotbal (iar).

E fascinant câți bătuți în cap avem și cât de vocali și categorici pot fi. 

De fapt, așa îi depistezi. Cum știi că-i prostul prost? Face gălăgie și e convins că are dreptate. Apanajul inteligenței e dubiul, cum puncta și Descartes. Cred ceva, sunt conștient că doar cred, mă întreb uneori dacă cred bine, mai cercetez să văd pe ce-mi bazez părerea.

Sunt prost? Cred și atât. Și zbier să mă audă cât mai mulți, iar dacă ăia cred, altfel, mă supăr și zbier mai tare. Trebuie să am dreptate pentru că vreau să fie așa cum cred eu.

Așa și cu ursul ăsta. Apăruse unul care insista că NICIODATĂ în istorie n-a mâncat ursul om. În care istorie? A României? A omenirii? A urșilor? A spațiului danubiano-pontic?

Cum a obținut această categorică garantare a meniului necontaminat cu umanoid? E vreun registru în care scrie fiecare urs ce-a mâncat, de când și-a lăsat coada în baltă? E o declarație pe proprie răspundere, la nivel global? E un summit culinar ursesc, la care se adună urșii, în curse charter, să se pună la curent cu ce-au mai mâncat în ultimii 78 000 de ani?

În fine. Isteriile de genul ăsta se încadrează fix în tiparul „câinele simte omul rău”, „o fi făcut victima ceva”, etc. Mai țineți minte când a fost mușcat până a murit un copil, de doar tălpile au mai rămas întregi din el? La fel apăruseră și părerologii chinologi atunci, gata să jure pe biblie, kaballa și coran lipite tustrei chirpic, diverse inepții categorice.

Genul ăsta de mantre, că nu le poți zice afirmații, se înscriu, cred eu, tot în tipul de gândire magic, în care pur și simplu crezi povești, fie născocite de tine, fie de alții, și decizi că dacă le zici suficient de tare și de suficient de multe ori, devin adevărate. Și multe povești sunt și cu animale și conțin o doză enormă de antropomorfism, adică atribuirea de însușiri umane unor animale, din necunoaștere și din speranța rizibilă că povestea prinde cheag.

Poveste în care, desigur, omul este cucuzelul central, adorat și de neatins de fiara pădurii dar și a cotețului sau maidanului. Poți simți cum iese mustul emfazei din afirmațiile „Ursul / Câinele / whatever nu atacă Omul” și simți acolo majuscula aia pe care o pune, mare și lucioasă, din căpșorul ăla mic și idiot, grăitorul acestor basme. Nu atacă Omul, pentru că desigur, Eu sunt Om și animalele se ăăăă see.... feresc de mine, pentru că mă știu puternic, fermecat și inofensiv, deși astea trei se cam bat cap în cap. Nu contează că-s literalmente făcut din carne, nu contează că-s cel mai accesibil kebap biped, care fuge greu și se apără prost, contează că-s Om și undeva există un fel de A Nu se Ataca avizier, unde eu sunt în moț. Da, poți să scoți mațele vacii de vie încă, da, poți să omori 80 de pui sau oi într-o noapte de plictiseală, da, e perfect natural să omori chiar și exemplare din propria ta specie, dar niciodată OM! Ăvai, dar cum să atace omul??!

Nici eu nu mănânc țânțari, dar cum prind unul, îl lipesc. Pentru că mă agasează. Sau mă sperie. 

Nu urăsc găinile, dar cred că mănânc minim 3 pe lună.

Și da, e posibil ca pur și simplu să nu fim atât de preaiubiți de alte viețuitoare pe cât ne visăm noi. Câini, cai, urși, cerbi, muște, dracu știe. Nu poți pur și simplu să acuzi la nesfârșit victima, care nici nu s-a răcit încă, o fată de 19 ani care a mers pe un traseu considerat până recent ok pentru familii, bătut și răzbătut de zeci și sute de ani. Nu poți efectiv să zici că o fi făcut ea ceva, să întorci totul veșnic oricum încât să nu carecumva să reiasă că da, poți fi ucis de un animal, mai ales un mare carnivor doar pentru că te nimerești pe acolo și doar pentru că poate și vrea asta.

Efectiv parcă nu-i cale de mijloc cu voi, ori bestie umană care mitraliază tot ce-i patruped, ori zărghit care mai are un pic și se lasă mâncat numai să (nu) demonstreze că-i ca el.

În fine. A trecut deja subiectul și am uitat că nu mai sunteți experți în urși. De-acu, hai cu Greta și cupa!

Read More

Bețe în roate cu cadourile

Vin sărbătorile și îmi crește tensiunea. Pe cât îmi place să fac cadouri, pe de dificil e să faci cadouri unora. Mai ales când sunt persoane dragi sau apropiate, cărora totuși vrei să le iei ceva. Uneori, îți vine să le dai o ceapă în staniol. Poate i-ar mai lecui...

Principalele categorii care mi-s nesuferite sunt:

„Pace și sănătate”

Ăștia niciodată nu zic ce vor. În veci. Oricând i-ai întreba și oricum, în glumă, serios, din timp, spontan, îți vor răspunde mereu ca miss Univers: pace și sănătate.

Pont: NU VOR doar pace și sănătate. Pentru că dacă te-ai duce la ei cu două cartoane, pe unul să ai scris PACE și pe altul SĂNĂTATE, sigur s-ar șifona nițel la zâmbet.

Și chiar dacă ar vrea, de ce să mi-o ceară mie? Și mai ce? Chelie reversibilă? Siluetă de vis? Dietă invizibilă? Da' ce-s eu, sfântul Petru? 

Un Porsche și o vacanță în Tanganika

Cumva tot din categoria de mai sus, alții care nu vor să zică ce vor și cer în schimb ceva ce nu poți să le iei. La fel de exasperanți. Jur, îți vine să strângi bani, să-i îndeși într-o valiză și să-i duci să zbieri EȘTI ÎN TANGANIKA! TE-AM DUS ÎN TANGANIKA! Îți place Tanganika? Cam cald în Tanganika??? Nu mai degrabă cereai mănuși?

Vai, dar nu trebuia

Da, e o formulă care face parte din modul de a spune „nu trebuia să te deranjezi, nu merit acest efort din partea ta”, cel puțin în cultura noastră. Dar când insiști până în pânzele albe, se duce naibii și plăcere de cadorisit și tot. 

„Vai, ce mi-ai luat aici? Of... nu trebuia. Nu, port de obicei, dar chiar nu trebuia. Ce să fac cu... Off... chiar nu trebuia! Doamne, dar de ce ai mai luat și… Nu, nu trebuia! Vai, dar nu trebuia DE-LOC”

Nu trebuia? Zău, am alergat prin magazine, clicăit, calculat, măsurat, cumpărat, împachetat ca să aud de 45 de ori că nu trebuia? Păi dă-le înapoi, ce să zic! Le reîmpachetez și le duc înapoi, cu bon cu tot: Doamnă, mă scuzați! Nu trebuia!

Comparativul

„Ce mi-ai luat? Un Xțel? Ce drăguț! E aproape ca Yțelul luat de Z lui B, doar că ăla era mai mare și mai frumos și mergea mai bine! Poftim? Mai este și ăsta? Aaaah, credeam că-i astălaltă chestie, pe care i-a luat-o C lui D! Dar e simpatic și ăsta!”

E drept că nu m-am confruntat cu această categorie, dar mi-a povestit o prietenă cum niște fini au primit de la ei un cadou și au reacționat tot proslăvind nu știu ce acvariu primit cadou de ALȚI fini, de la ALȚI nași. Și au tot ținut-o așa, lăudând și slăvind acvariul, la fiecare ocazie, de-ți venea să le dai 4 fitofagi într-o balie să-i potolești.

Estimatorul

„Hii! Ce-i aici? Ah, e ăsta pe care-l voiam? E ăla la 499? Sau ăla la 125? Hm, parcă-i ăsta la 125. Sau la 499? Vai, ce set frumos! Cât ați dat pe el? Ei, ce secret? ia să le număr, una, două... paișpe... Ăsta costă vreo 500, așa-i? Ah, uite și capac! E peste 500! Pe flori cât ați dat?”

E și nepoliticos și total mercantil. În cultura noastră, prețurile se ascund, pentru că am vrea să subliniem că grija sau afecțiunea noastră sunt neprețuite. Din păcate, cultura bonului la vedere își ițește nasul de unde te aștepți.

În fine. Spor la cumpărat cadouri! Pentru mine, e cea mai minunată parte a sărbătorilor. Chiar și pentru urâcioșii de mai sus!

Read More

Exterminați urșii de pluș (și alte mascote) pe timp de vară!

 Am fost în weekend la ceva eveniment Social Moms, pt că era lângă noi, la Mogoșoaia.

Zicea că e pentru copii.

Era de fapt un soi de iarmaroc cu standuri, cu chestii de la parizer la haine și asigurări, și cu nelipsitele tonete cu prețuri de jăpcar că deh, eveniment ți-a trebuit, 10 lei pe apă / cafea de la automat dai.

De cum am pășit acolo, A. a observat că parcă intraserăm pe HotNews fără AdBlocker. 

Era însă și o piesă de teatru, oferită de Teatrul Evreiesc de Stat, care a ținut-o pe S. lipită de scenă la propriu. Pentru că era piesa bună, dar și pentru că, dacă ar fi rămas pe locul ei, așezată, n-ar mai fi văzut nimic de ciurda care se așezase în fața ei, în picioare.

Erau și câteva ateliere, toate contra cost - se putea achita cu POS.

În rest, băieții s-au plictisit discret care încotro, A. a bătut 4km dus întors pt că-mi uitasem telefonul în mașină.

Și S. a vrut să ia în brațe un biet promoter în ceva costum de leu / urs de pluș, care abia mergea, abia sufla, abia vedea și el ceva pe acolo. 

Domle, eu nu cred că e ok. Cum ne-am pus pe rărit urșii carpatini, așa ar trebui să declarăm deschis și sezonul de vânat costume din pluș pe perioada verii. Pur și simplu nu mi se pare în regulă să iei un biet copchil și să-l bagi, la 40j de grade, într-un costumoi de blană artificială, bașca o mega-căciulă în formă de cap de vacă, urs, ce-o fi. Nici nu vede bine prin pătrățelul ăla de plasă de țânțari din dreptul ochilor, calcă naibii vreun copil pe cap, voila tragedie.

Dar pictează-l pe față, dă-i o coadă și niște mănuși, nu știu, zău așa, dar trebuie să fie vreo cale mai puțin dickensiană de a-și câștiga banii de bere și pentru puștanii ăia. Eu am avut ceva remușcări și când a vrut fiică-mea să vină costumată în LadyBug domnișoara de la ziua ei - m-am uitat la termometru și m-am gândit „măiculiță, ce de spandex” , și pe cap avea doar o măscuță simbolică.

Știu că-s plătiți, știu că-s și prost plătiți și știu că nu e necesar deloc să ne batem joc de nimeni pentru a vinde un rahat de acadele sau cârnați sau suc la cutiuță. Vara viitoare, să văd numai promoteri(țe) în pas cu gradele din termometru!

Read More

Sărăcia ascunsă

 Îmi făceam o cafea pe care încă o sorb și am desfăcut, din greșeală, o cutiuță de lapte condensat în plus. Mi-ar fi diluat cafeaua mai mult decât îmi place, așa că, decât să-l arunc, l-am băut.

Și s-a declanșat un moment proustian în care mi-am amintit când mă furișam într-una din firmele în care am lucrat și dădeam pe gât lapte din ăsta, de foame. Mă simțeam teribil de prost și eram îngrozită să nu mă prindă careva. Nu pentru repercusiuni, cât pentru penibilul momentului. 

Cumva, uitasem. Te înveți cu binele. Uitasem că am avut ani de zile de sărăcie ascunsă.

Eram foarte tânără, făceam alegeri proaste la fiecare respirație, câștigam puțin și cheltuiam impulsiv tot ce aveam, de parcă erau de furat. 

Și nu prea puteam să vorbesc despre asta. E complicat să fii sărac când ești în mediul nepotrivit pentru asta. Și când cei din jur nu-s. Sau, cel puțin, nu în halul ăsta. Dacă discuți cu cei din jur și menționează că n-au reușit să plece în vacanță într-un an, să termine renovatul, să achite o factură, să-și ia niște pantofi, e foarte straniu să zici - da, nici eu nu o duc chiar fantastic cu banii, în ultima vreme am:

- mers fără bilet sau pe jos, de teama controlorilor, sub pretext că mă plimb

- mâncat cartofi prăjiți și pâine goală

- băut laptele condensat, mâncat miere cu lingura prin bucătăria firmei

Te simți vinovat tot tu, cumva, mă scuzați că vă fac să vă simțiți prost cu faptul că-s așa de rupt în cur, dar desigur că trebuie să fie foarte trist să mergi doi ani la rând *tot la bulgari*.

N-am prea vorbit despre asta pentru că, în general, nu ai de ce și cu cine vorbi. În general, oamenii percep dialogul drept o cerere de soluționare din partea lor, vor să se descotorosească de un subiect incomod și invariabil tind să scoată din cur o soluție în cele 45 de secunde în care au aflat de problemă, de parcă fix asta îți lipsea ție, 45 de secunde în care să te întrebi: „coaie, oare cum să nu mai fiu eu sărac?”

Sau dacă nu scot o soluție la minut, atunci scot bani. Mai rar bani, ce e drept. Perioada din viața mea în care am depins de ajutorul altora și am jonglat datorii de la o lună la alta a fost, posibil, cea mai urâtă din viața mea. Sper să nu mai ajung vreodată în punctul acela.

Acum o ducem cu toții mult mai bine, la nivel național, decât prin anii 2000-2007. Și totuși, în continuare există multă sărăcie în rândul celor angajați. Cumva, parcă n-ai voie să fii sărac dacă ai o sursă de venit, de parcă e vina ta că nu poți sări direct la jobul cu salariul îndestulător. Dacă mai și fumezi, you're fucked. Aici stătea cheia bunăstării tale, în alea două pachete de Pall Mall. (mai există Pall Mall, chiar așa?)

Că veni vb de asta, calculasem în apogeul dependenței mele de tutun și dădeam 600 lei pe lună pe țigări amândoi. Da, ne-ar fi prins bine să nu-i ardem, dar nu, chiar nu cred că ajungeam să mă trag de șireturi cu Musk de la suma aia pe lună.

De-a lungul timpului am văzut tot soiul de soluții și idei de chiverniseală, unele logice și de bun simț, altele delicios de absurde - țin minte cum scrisese o mamă singură pe un grup, întrebând cum să mai întindă de cei 1700 lei pt ea și copiii săi, și îi răspunsese o trășucheată despre cum ea umblă pe dealuri să culeagă măceșe și albăstrele, ca să nu mai dea banii pe ceai. Dintr-astea. Niște Marie Antoinette-isme superbe, din partea cuiva care chiar n-a fost vreodată cu adevărat sărac și care nu și-a stors de bani și fiecare clipă a vieții sale pentru un leu în plus. Cineva care găsește un deliciu în a-și cânta singur ode pentru că, iată, în 12 ore de cules bălării, uscat și sortat, a economisit aproape șapte lei!

Cei care au joburi entry-level, achită chirie și mai fac și tâmpenia să își facă vreun card de credit sunt o categorie deseori ignorată și de politicieni și de semeni. Da, sărăcia lor e mai puțin stridentă, pentru că nu-și permit să se ducă desculți la Marea Corporație cu Micul Salariu din care plătesc Marea Chirie și Multele Facturi. Dar asta nu înseamnă că nu există. Da, majoritatea sunt foarte tineri și da, tinerii fac tâmpenii, mănâncă prostii, fumează sau vor să meargă să asculte muzică sau să se înțolească, în loc să-și caute un plan bun de economisire. Dar asta nu înseamnă că nu este mai puțin dureroasă sărăcia și nici nu garantează că va fi temporară.

Cam atât voiam să zic, mi se pare destul de penibil să mă smiorcăi acum. Știu că se zice că banii nu aduc fericirea, dar mi se pare o consolare destul de ipocrită dacă vine din partea cuiva care a avut orice probleme în viață, dar nu cu banii. 

Nici sfaturi nu am, singura mea concluzie e destul de stupid de rezumat, îmi vine în minte mema aia cu Iohannis cu „ați încercat să nu mai fiți săraci?”, sau proasta ailaltă cu „să-și ia un part time”, dar soluția mea de a o duce mai bine cu banii a fost să fac mai mulți. 

M-am mutat cu jobul, am lucrat în diverse locuri, am schimbat domeniul, m-am tot fâțâit până am ajuns la un nivel la care pur și simplu să-mi ajungă. Pentru mine n-a fost de niciun folos economisirea, pentru că pur și simplu economiseam mai puțin decât îmi trebuia. Și mi se pare absolut de căcat când vb unul cu tine și-ți spune că face cu 2000 lei sub limita unui trai decent, tu să-l întrebi: „ai încercat să reciclezi capace? știi blogul ăla cu viața frugală?”. 

Nici nu ajuți cu nimic și mai și culpabilizezi cu ceva în plus omul ăla, care după ce că se simte ca ultimul căcat, acum se mai gândește și „frate, cum plm nu m-am gândit eu să vând iepurași croșetați pe FB și să cultiv vlăstari de soia?”

Atât. Nu am niciun soi de morală sau rezolvare de oferit. Voiam doar să zic că sărăcia nu e doar desculță și analfabetă. Există și sărăcie cu badge. Atât.

Read More

Tristețea ca viață

„Mămică ta ar fi împlinit 77 de ani dacă ar fi respectat regimul și tratamentul recomandat de medici !” 

Tata are un mod unic de a comemora persoanele dragi. Mi-a scris fraza de mai sus, alături de ceva indicații despre ce să cumpăr și unde să dau de pomană. 

Nu mai judec și nu mai cred că sunt mai presus de credințele altora. 

Dar de oferit ceva, cu gândul la mama, am să ofer. De ce nu? În definitiv, în scurta ei viață conștientă, a fost gazda perfectă.

Am să scot o prietenă bună la o cafea, pentru că mama le prețuia mult pe amândouă. Cafeaua la ibric și prietenele. Bucătăria se umplea seara de rotocoale de fum și zumzetul taclalelor.

Nu există zi în care să nu mă întreb cum ar fi arătat. Ce-ar fi crezut despre o faptă, cum s-ar fi raportat la o cunoștință, dacă ar fi fredonat o melodie. 

O recunosc și o regăsesc pretutindeni, frânturi din ea își găsesc ecoul în lumi pe care ea n-a apucat să le vadă. Fata nașilor mei are ceva din dulceața zâmbetului ei. Am o prietenă care are vocea ca a ei, joasă și tandră. Eu îi zăresc privirea uneori, când mă privesc în oglindă.

Nu o cunosc. A fost sănătoasă, lucidă, mult prea puțin timp cât să o fi cunoscut. Mare parte a copilăriei și tinereței mele am vânat-o în amintirile celorlalți, i-am întrebat pe toți cum era mama, ce fel de om era. Mi-au oferit ce aveau mai bun păstrat în inimă despre ea.

Am vârsta la care ea deja începuse să arate primele semne. Destinul ei mi-a umbrit mare parte din viață. Am s-o moștenesc, sau nu? Am să mai știu cine-mi sunt copiii, peste șase ani, sau nu? Am să mai știu cine sunt, sau nu?

Multă vreme, spaima asta pentru viitor m-a împiedicat să mă bucur de prezent. Am trecut și peste asta.

Dar nu scriu despre mine acum, ci despre ea.

Deși n-am cunoscut-o bine, ceva știu - că a fost profund nefericită în scurta și chinuita sa viață. Că a regretat aproape fiecare pas făcut. Și că tristețea pe care eu o percepeam ca parte din ea, ca mod al său de a trăi, i-a trăit încolăcită pe suflet, șarpe rece, abia lăsând-o să strecoare un surâs.

S-a refugiat în visare, în alcool și, mai târziu, în uitare. Uitare organică. S-a retras încet, încet, dintr-o lume dușmănoasă, în care se simțea stingheră și singură.

Acum că am 41 de ani, știu destul de sigur că și mama a suferit întreaga sa viață de depresie. Că a fost diagnosticată și tratată greșit. Că am iubit-o cu toții cu disperare, dar că iubirea nu-i de ajuns. Nu-i de ajuns, fără înțelegere, fără răbdare, empatie. Nu-i de ajuns să te scoată din acea spirală lentă, lăuntrică, care astupă soarele și amărăște mierea. 

N-am fost de ajuns.

Nu regret că n-am cunoscut-o mai bine sau mai mult timp, ci doar că n-a avut parte de un strop de mai multă fericire. Toată tristețea aceea de pe pleoapele, din vocea, mâinile sale. 

Toată copilăria am țesut în minte vise în care o salvez, o iau, o duc departe, ca pe-o prințesă, o scap de balauri și spaime. 

Acum, om mare fiind, cu balauri și spaime adăstându-mi uneori pe umăr, înțeleg că poate n-aș fi putut.

Că uneori sunt în noi balaurii ăștia, uneori își răsucesc molatic solzii în sufletul nostru.

Ce încerc să fac e să învăț din scurta sa viață nefericită. Să las asprimea deoparte. Și planurile.

Să ajut și atât.

Să le spun mai des alor mei că-i iubesc. Poate îi voi uita curând, dar poate ei își vor aduce aminte și de clipe bune cu mine.

Și să vorbesc mai des cu oameni cu voci și mâini calde.

Read More

Totul pare în zadar

Ce mă întristează mai mult la neștiuta dramă a doamnei care s-a dus zilele trecute este că s-a stins un om care s-a străduit din toate puterile să se facă bine.

Pentru că tinzi uneori să justifici sau să culpabilizezi, găsind lacune sau sincope pe traiectoria celui ce se scufundă; dar nu și în cazul ăsta. S-a stins o persoană care a făcut riguros, documentat, onest, toți pașii pe care tot insistăm că-i are cineva de parcurs pentru a se vindeca de depresie, sau măcar pentru a nu muri din pricina ei: a mers la terapie, a mers la psihiatrie, a luat ani de zile tratamentul recomandat, cum i s-a recomandat, a cerut ajutor, s-a internat, a făcut sport, a scris, a făcut terapie, a făcut toate aceste eforturi, doamne, parcă am asistat la moartea cuiva care s-a înecat în timp ce încerca, pe cât de conștiincios putea, să aplice fără succes niște lecții de înot strigate de pe margine.

Câtă amărăciune și neputință.

Read More

Pauzele lungi și dese

 Am vrut să nu mai scriu și să-mi șterg blogul, pentru că mi se pare pe de o parte irelevant în contextul actual (80% din conținut video, etc) și pe de altă parte, incomod de personal.

Pe de altă parte, în aceste luni de pauză, mi-am dat seama că, de fapt, irelevanța sa actuală mă ocrotește și îmi permite să fiu în continuare pe cât de personală doresc.

Deci, să purcedem.

A. împlinește mâine 12 ani, și rămâne același omuleț sensibil, bun și calm, ca în toate clipele sale petrecute aici pe Pământ. 

E o vârstă mai ciudățică, de trecere, în care nici noi nu știm uneori cum să-l luăm. Încă n-am văzut temuta explozie a pubertății, încă nu s-a metamorfozat într-o ciufuțenie care ne detestă. E foarte iubitor și chill și sper să nu se schimbe prea mult. 

S. va merge la școală în toamnă, la fix 6 ani și câteva zile și nu mi se pare pregătită deloc. E veselă, iubitoare, visătoare, cu capul în nori, dar are și explozii de furie în care țipă de-ți sângerează urechile. Se opune vehement dacă se simte presată sau bruftuluită, și mă pregătesc psihic pentru un lung șir de discuții și apeluri telefonice. 

Sunt mama a doi copii, unul din categoria „n-am probleme cu el niciodată” și altul din categoria „trebuie să discutăm”. Voi avea dese drumuri la cancelarie și lungi discuții despre cum toți suntem speciali și iubiți, dar trebuie să stăm naibii locului și să ascultăm de reguli.

Din fericire, big A. e un tată 100% implicat și își apără cu stoicism și calm trășucheatele din familie. L-am băgat la înaintare ultimele dăți și a mers. Nu-și pierde cumpătul, e optimist și calm. Practiv, inversul meu.

Cartea mea s-a terminat de vreo 4 ori în capul meu și niciodată pe hârtie. Am de gând să mă reapuc.

I-am spus soțului meu deunăzi că am ajuns într-un punct în care, dacă aș muri azi, n-aș avea regrete. Nu știu dacă asta e maturitate. Dar pur și simplu nu mai am nimic de împăcat, de râvnit, de despicat. Sunt foarte mulțumită de familia mea, de ce fac, de cele câteva locuri pe care am apucat să le văd, de cercul mic dar cald de prieteni. Trecutul este, în sfârșit, iertat și lăsat în urmă. Viitorul nu mă sperie. Prezentul e minunat. Mă simt foarte iubită, susținută, încurajată. De ani de zile trăiesc ca într-o îmbrățișare.

Cam atât pentru azi.

Read More