Vă luați degeaba de Gen Z

Tot ce reușiți să faceți apostrofând și ridiculizând tinerii zilelor de azi e să reconfirmați că ați ajuns la fel de bășinoși și dușmănoși ca moșii care vă persiflau pe când erați voi tineri (surpriză, nu mai sunteți).

Suntem noii boomeri. Pe unde mă uit și mă întorc, văd oameni din aceeași generație cu mine, care se kk pe ei despre cum, ehei, pe vremea noastră era muzică, nu ca acum, era educație, nu ca acum, se muncea, nu ca acum. Zeci de articole, opinii, persiflări, clipuri, etc.

Nicio diferență între pre-băbetul de acum și cel de odinioară. Același văl aurit pe ochi, aceeași memorie selectivă când e vorba de trecut, aceleași prejudecăți obtuze când priviți spre un prezent pe care nu-l înțelegeți pe deplin și un viitor din care poate vă e ciudă că nu mai faceți parte.

Încă vreo câțiva ani și o să faceți live-uri despre cum nu vă lasă nesimțiții ăștia mici să stați jos în tramvai.

În fine, nu numai de asta vă luați degeaba de tineri. Dar și pentru că poate vă e mai comod să vă prefaceți că nu vedeți în ce căcat i-am adus. 

Generația asta, a tinerilor de acum, are opțiuni și resurse infinit mai restrânse decât noi.

În primul rând, din orașele mari a dispărut acel boom al înființării corporațiilor, de acum 20 de ani. Noi am prins anii în care toți acești mamuți care acum scuipă câte 30.000 de oameni pe zi afară tocmai își înființau sediile aici. Era o foame de oameni teribilă. Ne culegeau de pe stradă, din cămin, de oriunde. Da, ne și plăteau prost, eu am început cu fabulosul salariu de 125$ din care doar o parte pe card, restul adus în valiză de soacra fondatorului, dar ideea e că aproape oricine avea șansa să înceapă de undeva. Erau foarte multe joburi de început, tot ce-ți trebuiau era un minim de inteligență și să vii la birou. În rest, te învățau ei.

Acum nu mai e cazul. Pe de o parte, chiar aceste joburi simpluțe, de început, sunt automatizate. Și ele deschideau calea către o carieră, puneau bazele unor skilluri pe care, cumva, piața muncii le pretinde acum acestor tineri de 20 de ani să le fi căpătat deja, cumva, în vise, treaba lor de unde, dar să vină deja cu ele plus ceva ani de experiență demonstrabilă sau un portofoliu.

Pe de altă parte, monștrii flămânzi care ne culegeau de pe străzi să ne pună un mouse în mână prin 2005 s-au săturat, 20 de ani mai târziu. Sunt ghiftuiți și ne vomită cu zecile de mii în stradă. 

Și nici salarii de 125$ nu mai sunt. Am ajuns scumpi, e drept, cu tot cu taxe și prețuri, dar nu mai „rentăm” ca pe vremea când ne aruncau câțiva dolari, ca la găini, și ziceam sărumâna.

Pentru meseriile entry-level unde n-a pătruns automatizarea, lăcomia împinge angajatorii către cel mai jos salariu, iar tinerii concurează cu realitatea vieții unui imigrant care acceptă să stea cu încă 12 într-o garsonieră și să tragă din greu pentru câțiva ani, cu speranța că acești câțiva ani se vor termina și va reveni la ai lui, la o viață mai bună. 

Dar dacă nu vrei să stai într-un garaj cu încă 12 și să mănânci orez cu crenvuști 5 ani? atunci îți mai permiți să trăiești din jobul ăsta? Probabil că nu.

Piața imobiliară s-a dus în cap o dată, în 2007-2009. A fost un noroc formidabil și o intuiție fenomenală a soțului meu că a insistat să ne luăm casă atunci. Acum, cu banii ăia, n-aș mai lua nici o ușă de garaj.

Care sunt șansele reale ale unui tânăr de 20 de ani să își permită minimum cheltuielor de trai, când intră pe piața muncii - DACĂ are norocul să intre? Locuință, hrană, sănătate. 

Încă ceva de care doar noi ne-am bucurat și ei nu este anonimatul. Dacă-ți arătai curul la o petrecere în 1998, poate rămâneai în amintirea câtorva sau pe vreun polaroid. Acum, orice faci, orice spui, rămâne pe veci consemnat, redistribuit, vizionat, etc. 

Sunt o generație care a trebuit să se resemneze cu viața între pereți de sticlă și cu nedrept de mulți ochi pe ei. Sunt o generație care s-a învățat cu ideea că imaginea lor nu le aparține, că nu au dreptul să nu fie știuți nici măcar o clipă. De când s-au născut, pozele lor au fost privite de mii de străini, postate de părinți mândri, educatoare zeloase, etc. Fiecare pas, fiecare absență, fiecare reacție, fiecare gafă, totul e știut și transmis și văzut. Totul și toți fac asta. Părinții, partenerii de viață, propriile device-uri, camere de supraveghere de la creșă la facultate și birou, laptopul de muncă, tot. 

Poate aparenta lor lentoare sau apatie e singurul fel de a se apăra de această intruziune constantă, perpetuă. De când s-au născut până vor muri vor fi priviți, evaluați, observați, fără să aibă vreodată puterea de a se opune sau ascunde.

Ar mai fi multe de spus, dar eu închei aici.

Și vă repet. Vă luați degeaba de niște tineri prinși într-un prezent inuman. Privați de toate șansele și libertățile de care ne-am bucurat noi. Împinși către niște malaxoare care nici măcar nu-i mai vor. N-au unde munci, n-au unde locui. Și nici măcar nu-i vina lor. Ei nici măcar n-au apucat să fie lacomi.